Jucătorul de snooker

În acest sport teribil, în care ce se vede e doar o mică parte din ce se petrece, controlul e totul, al bilelor, dar mai ales al propriei persoane. Jos, în sala motoarelor, se învârt continuu pistoanele, sus, un steag stă veşnic imobil. Aşezat în poziţia unui violonist suferind de lumbago, jucătorul de snooker e un om care dezamorsează bombe, nu una singură, după care să răsufle uşurat şi să se îmbete grandios, ci douăzeci şi două de bombiţe sferice, fiecare putând să facă poc! şi să-l trimită pe scaun. Când, în mod normal, îţi vine să rupi tacul pe masă şi-apoi să-l mănânci, el se aşază şi bea apă, întotdeauna puţină, de parcă regulamentul ar interzice şi înghiţiturile mari, hulpave.

În acelaşi timp, Ronnie O’Sullivan e bomba. Nici măcar loviturile reuşite nu-l dezamorsează. Privirile celorlalţi, surprinse înaintea loviturilor, arată în general o prezenţă intensă, focalizată asupra bilei, o îngrijorare latentă. La O’Sullivan, la suprafaţă flutură deseori un plictis regal, de parcă respectiva lovitură e doar o chestie care-l desparte de următoarea, iar aceea nici ea nu-i foarte importantă, căci după aia se află ce-şi doreşte cu-adevărat şi nimeni nu ştie ce este, cu-atât mai puţin el însuşi. Adevărata luptă n-are nicio legătură cu adversarul, este el împotriva propriilor stări.

Când vine la masă, se uită la poziţia bilelor cu grimasa unui mecanic auto, care saltă capota şi spune: “Dă-i o cheie!”. Când o părăseşte, se poartă de parcă ar fi avut loc un accident cosmic, iar adversarul ar face bine să se grăbească, întrucât singurul său rol e să-i aranjeze lui Ronnie bilele într-o nouă configuraţie.

Totul e pe faţa lui, aproape nefiltrat. Flutură din buze, îşi trage nasul, se uită la ceas, în tavan, surâde dispreţuitor, îşi ridică o sprânceană sau îşi boţeşte jumătate din faţă, ca fostul selecţioner al Italiei Enzo Bearzot, pe figura căruia şi muşchii jucau fotbal. E imprevizibil, ireverenţios şi veşnic volatil. Pare extras din nuvela lui Stefan Zweig, “Jucătorul de şah”, în care un deţinut condamnat la solitudine găseşte o carte de specialitate, apoi, ani la rândul, reproduce mental partide de şah, până devine un foarte bun jucător. La mulţi ani după eliberare, pe un vas, îl înfruntă de la egal la egal pe campionul mondial la şah, iar acesta îi simte punctul slab, lipsa răbdării, şi-l nimiceşte psihic.

Nu ştii dacă snookerul ajută ori face rău depresiei clinice de care suferă O’Sullivan, e o continuă relaţie de “love and hate” între ei. Un lucru e sigur: fără acest mare solitar, reîntors după aproape un an să-şi apere titlul, campionatul mondial ar fi fost în mare parte o afacere între măşti, ca o şedinţă într-o corporaţie.

http://www.adriangeorgescu.ro/2013/04/23/jucatorul-de-snooker/

Advertisements